Vreau altceva!

     M-am trezit într-o dimineață și mi-am spus: vreau altceva! Ceva mai greu. Mai complicat. Ceva ce n-am mai făcut niciodată. Mi-am zis că cel mai greu de desenat sunt portretele. De data asta era treabă serioasă. Nu mai era de acuarele sau guașe. Aici îmi trebuia un creion, mai multe gume :) și niște îndrumări.

    De la cine? Păi de la prietenul meu, YouTube. Am căutat tutoriale, am desenat și eu așa cum vedeam că trebuie făcut, puneam pauză, ștergeam, începeam din nou, mă rog...complicat rău. Prima dată am desenat un ochi. L-am început așa ca în tutorial dar când l-am termint se uita la mine cam trist, dezamăgit parcă:)))  I-am ignorat privirea și l-am declarat ca fiind cel mai frumos ochi pe care l-am desenat vreodată (era primul și unicul, să zic așa).

Gura, nasul, părul - alte tutoriale. Mai învățam câte ceva.

    Până la urmă, m-am hotărât să fac marele pas - am întrebat colegii: care vreți să vă desenez portretul? Primul răspuns a venit imediat, dar...era o provocare în cerință. O colegă mi-a zis că își dorește mult să-i fac portretul așa cum era ea în tinerețe, însă nu are poze de atunci. 

Ooooo, da! Asta da cerere. Să mă uit la o poză actuală și să-mi imaginez cum ar fi fost acea persoană în urmă cu vreo 20 de ani. Am bătut palma. Stai să vezi ce-o ieși! Dacă nu e mulțumită, o să-i zic că desenul meu e doar așaaaa, o schiță, un crochiu, ceva care poate fi îmbunătățit oricând...... 

Nu vă mai spun în câte ore am făcut portretul. Nici câte hârtii am rupt. Cel mai bine ieșea coafura. Cel mai greu a fost la gură. Ce bine ar fi fost să-mi ceară să-i fac portretul din 2020, cu masca FFP2  :)))

Era bine că-mi zâmbea :)

    Buuun, îmi plăcea ce a ieșit. Dar cum mă semnez eu, artista? Nume, prenume, ca la școală? Hmmm, nuuu. Monogramă? Daaaa!

Daniela-Otilia Caraman (pentru cei ce se întreabă ce-i cu literele astea) 

A venit ziua cea mare. Am scos desenul din mapă și i l-am dat. Prima impresie? 

Nici mie nu-mi trecuse prin cap așa ceva. A luat desenul, a zâmbit și apoi i-au dat lacrimile. 

Panică. Zic - aoleu, cât de nasol am desenat-o! Ce mă fac? Cum o împac? Doamne, ce greșeală să cred că pot să desenez portrete!

Ea, ușor încurcată, zice: mulțumesc frumos! E minunat. Mi-ai adus aminte de mine, așa cum eram în tinerețe! 

Pfiu! Asta era....

P.S. 

Fiica ei nu a recunoscut-o. E normal. Era un bebeluș când mama ei avea vreo 30 de ani. Ce să-și amintească? Copiii din ziua de azi..... :)))